Calea Victoriei 141. Ce avem, noi, aici?

INTRODUCȚIUNE ÎN SUBIECT 
Pentru că, de ceva vreme, locuiesc în imediată vecinătate, trec de două-trei ori pe zi pe lângă o clădire impozantă aflată pe Calea Victoriei, pe mâna stângă, dacă urci către Piața Victoriei.
Așa întâlnesc, mai mereu, turiști străini opriți să fotografieze fațada bogat ornamentată, cu un fronton de acces circular și înnobilată de stema princiară a Cantacuzinilor.
Aproape întotdeauna îi abordez, politicos, întrebându-i dacă știu ce fotografiază și constat, cu durere, că… habar n-au!

CE AVEM, NOI, AICI?
Așadar, ce avem, noi, aici, pe Calea Victoriei, la numărul 141?
Avem o clădire aflată (din anul 2007) pe lista monumentelor arhitectonice din Patrimoniul European: Palatul Cantacuzino care adăpostește (din iunie 1956) Muzeul Național ”George Enescu”.
Un scurt istoric mi se pare binevenit. Palatul a fost construit între 1901 și 1903, pe banii lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis ”Nababul”, fost primar al Bucureștilor, fost prim-ministru al României, fost șef al Partidului Conservator. Comanda a primit-o marele arhitect Ioan D. Berindei. Sculpturile și ornamentațiile exterioare sunt opera lui Emil Wilhelm Becker. La interior, picturile murale au fost executate de mari artiști ai vremii: G.D. Mirea, Nicolae Vermont, Costin Petrescu, Arthur Verona. Tapiseriile, candelabrele, lămpile și vitraliile au fost livrate de Casa Kreiger din Paris.

MOȘTENITORII. GEORGE ENESCU
După moartea ”Nababului” (1913) Palatul a revenit moștenitorului de drept, Mihail G. Cantacuzino și soției acestuia, Maria (Măruca) Rosetti-Tescanu. La ceva timp după decesul prematur al lui Mihail Cantacuzino, în 1937, Măruca se căsătorește cu marele violonist, compozitor și dirijor George Enescu, aflat în plină glorie: dirijase Philadephia Orchestra la Carnegie Hall, apoi Orchestre Symphonique de Paris și New York Philarmonic Orchestra (unde fusese nominalizat pentru a-l înlocui pe Arturo Toscanini). Era un apropiat al Reginei Maria și primit cu cele mai înalte onoruri în toate capitalele lumii civilizate.

DUPĂ RĂZBOI, DUPĂ ABDICARE
George Enescu și soția lui, Măruca Rosetti-Tescanu-Cantacuzino au locuit în Calea Victoriei 141 numai doi ani (1945-1946), ocupând construcția mai modestă din spatele Palatului (destinată, inițial, Administrației clădirii principale), care adăpostește, azi, Casa Memorială ”George Enescu” – loc unde sunt păstrate obiectele personale ale soților Enescu. Ocupația rusească, abdicarea Regelui Mihai, instaurarea Regimului Popular la București au exilat familia Enescu la Paris, unde compozitorul a și murit (1955), fără a se mai întoarce vreodată în țară. Palatul Cantacuzino și dependințele au fost donate statului român, cu condiția imperativă de a se înființa, aici, Muzeul ”George Enescu”. Ceea ce s-a și înfăptuit, în iunie 1956. Până atunci, Palatul Cantacuzino fusese sediul Președinției Consiliului de Miniștri al RPR și… sediul Institutului de Studii Româno-Sovietice!

CONCLUZIUNE, CU O MICĂ SUGESTIE
Palatul Cantacuzino și clădirea din spatele său ar cam avea nevoie urgentă de  lucrări de consolidare/restaurare (fațadele). Curtea, superbă, ar cere oarece organizare și îngrijire de specialitate (o firmă de arhitectură peisageră), iar întreg ansamblul muzeistic ar merita o promoție stradală (vizibilă și ziua, și noaptea!), menită să dea informații minimale turiștilor străini, sau trecătorilor autohtoni și, desigur, să atragă vizitatori plătitori. Poate mă ia în seamă conducerea Muzeului, Primăria sectorului 1, Primăria Generală a Capitalei, Ministerul Culturii, sau – Doamne-ajută!, vreun sponsor generos care a aflat cine a fost, în Atheneul lumii, românul George Enescu.

Cetățeanul inspirat

P.S. În imaginiea de mai jos, clădirea în care a locuit (1945-1946) compozitorul, împreună cu soția sa, Maria (Măruca) Rosetti-Tescani-Cantacuzino (azi, Casa Memorială ”George Enescu”, unde sunt expuse mobilier original și obiecte personale ale familiei Enescu). Fotografiile din debutul postării îl reprezintă pe George Enescu în 1900 (debutul construirii Palatului Cantacuzino) și în 1935, cu doi ani înainte de căsătoria cu Măruca.

Leave a comment