Ce-ați căutat la Stalingrad?

Nu ne mai întreabă nimeni, azi, ”Ce-ați căutat la Stalingrad?!”. S-a așezat praful uitării peste memoria acestui episod militar. Deocamdată. În schimb, ne întreabă germanii (prin câteva ziare): ”De ce vreți să uitați că în august 1944 ne-ați trădat?!”.
Ce să le spunem? Că vrem mai mult praf și peste memoria acestui episod?

Niciodată nu e destul praf pe memoria istorică. În 1861-1865, Nordul și Sudul Americii purtau un război civil. L-a câștigat Nordul, care a avut înțelepciunea de a nu-i blama pe generalii din Sud. Dimpotrivă, i-a onorat până azi, în anul de grație 2017. Dar intervalul de grațiere s-a încheiat. Cei mai progresiști dintre urmașii Nordului câștigător nu mai suportă statuile generalilor sudiști, nici numele de străzi care poartă amintirea acestor (până ieri) eroi.
În SUA s-a pornit furtuna care și la noi a fost pornită, în urmă cu câțiva ani, de către progresiștii noștri: să nu mai dăm străzilor nume ale păcătoșilor de Dreapta (mai ales dacă am consemnat păcatele lor prin sentințe judecătorești); să nu lăsăm să se aștearnă praful uitării pe faptele acelor păcătoși ai neamului.

În SUA s-a depus acest praf (al uitării și reconcilierii) vreme de peste o sută de ani. La noi, n-a apucat să se depună un strat cât de cât vizibil că am și pornit bătăliile neuitării. Altele reușim să le uităm mai bine: trădarea nemților la 23 august 1944, participarea alături de ei la asediul Stalingradului. Până apare un interes care cere să răscolim praful depus pe rănile noastre istorice.

Cum a apărut, în SUA, interesul de a demola prestigiul generalilor sudiști? Dintr-o nevoie concretă a zilei de azi. Cum să-l compromitem pe Donald Trump? – se întreabă progresiștii. Dacă politic nu prea reușim, să demonstrăm că el, Trump, a dezlegat câinii rasismului istoric american și i-a încurajat pe ultraconservatori să nu mai iubească minoritățile.

Să fie uitat faptul că noi, progresiștii, am dezlegat acești câini atunci când am propus să fie demolate statui de sudiști (niște jalnici apărători ai sclaviei, nu-i așa?) și să punem tunurile presei numai pe  reacțiile conservatorilor care vor dori să apere acele statui: păi, vedeți, oameni buni, pe cine apără acești trumpiști? Pe niște odioși sclavagiști care nu iubeau minoritățile.
Asta îmi aduce aminte de o lecție a unui profesor marxist de istoria filosofiei: Lui Platon îi datorăm promovarea dialecticii în gândire, dar să nu uităm niciodată ce caracter urât a avut. Era stăpân de sclavi.

Pe când ne uitam spre Occident precum Islamul spre Mecca, ne-am fi imaginat noi, oare, că ucenicii acestui profesor marxist se vor reîncarna, curând, în SUA și vor porni o dezbinare socială similară acelei din lumea comunist-totalitară a lui ”dezbină și împărățește”?
Armele dezbinării radicale nu sunt multe, dar toate sunt bune când ai planuri totalitare. Cu ce încurcă Trump aceste planuri?

N-ar strica să ne concentrăm un pic asupra acestei întrebări ca să aflăm ce ”dialectică” e în capul progresiștilor.
N-ai prilej de dezbinare? Crează-l. Și dă vina pe adversarul tău că l-a creat.
Nimic mai dialectic.
 

Cetățeanul platonicizat

Leave a comment