Ce vrea, de fapt, Ungaria?

Viktor Orban spune destul de clar:
nu vă uitați la pretextul pe care l-am folosit, puteam găsi altul mai solid; ceea ce Ungaria vrea să internaționalizeze, acum,  este diferendul ei cu România; adevăratul pretext este un prilej, și anume suta de ani care a trecut de la Trianon; maghiarii din România nu vor sărbători centenarul acesta, cum fac românii, ci anunță lumii că nu mai pot să sprijine România în tentativa ei de a acceda în OECD și în alte organizații europene; maghiarii din Ungaria și maghiarii din România nu pot să treacă peste acest centenar fără să sublinieze nedreptatea istorică pe care Tratatul de la Trianon le-a făcut-o.
O.K. Ungaria suferă că lumea nu cunoaște, azi, ce s-a întâmplat la Trianon. Lumea va afla. Care va fi pasul următor?
Acest pas următor găsește România cu izmenele în mână. Țara noastră nu are, azi, diplomație. Ceea ce avem noi, acum, este o adunătură de funcționari plătiți din bugetul Ministerului de Externe, dar nu o diplomație.

În ce măsură ne-am putea baza pe diplomația UE? Fac parte din tabăra celor care se tem că într-o mică măsură. UE n-a fost capabilă să sancționeze Budapesta când a încălcat regulile OECD cu privire la concursul de proiecte pentru atribuirea construcției unei centrale nucleare pe teritoriul Ungariei. Nici România n-a fost capabilă să internaționalizeze problema acestei centrale nucleare, cum fusese cu privire la centrala nucleară din Bulgaria.
Pasul următor al conflictului diplomatic inițiat de Viktor Orban ar putea fi o serie de negocieri româno-maghiare. Ce ar putea pretinde Budapesta la masa acestor negocieri? Vom anula veto-ul nostru cu privire la accederea Românie în OECD, în spațiul Schengen etc. doar dacă, și dacă, și dacă… Unul dintre acești dacă ar putea fi autonomia teritorială completă a Ținutului Secuiesc. Referendum pentru această autonomie. O asemenea escaladare ar duce unde? Acesta e punctul critic în care am avea nevoie de o diplomație de mare calitate.

Adică – în concret – de aliați mai influenți decât Ungaria. Începând din acest moment (al Centenarului cu două fețe, una maghiară, alta românească), la noi se pune altfel, cu totul altfel problema legalității prezenței UDMR în registrul partidelor politice. Nu avem nevoie să inventăm pretexte cinice (precum Viktor Orban). Ar fi de ajuns dacă am interpreta corect Legea partidelor. Vom fi acuzați că o facem tardiv? Cu siguranță. Dar legea e lege și mai târziu, și mai devreme.
Vor fi destule voci care vor argumenta că așa ceva ar fi o escaladare periculoasă a unor tensiuni existente. Nu mai avem niciun obraz, căci, de l-am avea și pe al treilea, l-am întoarce și pe acela spre pălmuire.

A trecut suta de ani și noi abia acum ne gândim să-i ridicăm o statuie președintelui Woodrow Wilson, fără de care n-ar fi existat, la 1918, principiul autodeterninării naționale. Dacă am fi avut acest monument încă din intervalul interbelic, poate că, azi, ne-ar fi fost mai la îndemână să ne face aliați la Washington care să nu fie pradă ușoară lobby-ului maghiar.
Partidele noastre nu au departamente de relații internaționale. N-avem, de altfel, o școală de diplomație cu care să ne mândrim. Parlamentul nu a dezvoltat, în anii din urmă, decât… turismul parlamentar.
Repet: suntem cu izmenele în mână în fața unui plan maghiar gândit pentru un interval de timp mai lung.

Președintele nostru are a face rost de câțiva bărbați de stat. Ia-i de unde nu-s! Poate că n-ar strica un sfat de taină al foștilor președinți, consituit la Cotroceni, și, apoi, activarea lor ca ambasodori speciali ai președintelui actual.
 
Cetățeanul nemaghiarizat

Leave a comment