De la Kaufland pân’la Tisa tot românul plânsu-mi-s-a

 

Unui rumân de-al nost, din popor, rătăcit prin neagra secuime i s-a făcut, dis-de-dimineață, poftă de tradiționalul mititel cu muștar de Tecuci. Unde, unde să găsească îmbucătura umflată cu bicarbonat? Păi, desigur, la Kaufland, tărâmul tradiției culinare! Dar acolo, mare supărare are, vezi bine, pentru că bozgoroaica de la tejghea nu rupea boabă românește (sau știa, da’ făcea pe proasta!) și l-a trata cu sictir, cu nemtudom, cu aroganță revanșardă. Eheeeii, nu știa boanghina cu cine are de-a face! Că rumânu-a filmat-o și dat-o pe internet, să vază toți patrioții cum ne fuge Adealul de sub picioare, noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni!

Aaauuu, buba mare! Au sărit ca arși toți fripturiștii și vadimiștii aproape centenari, a bubuit vocea patriotului naționale, au scrâșnit danturile, s-au injectat ochișorii, colțurile gurii au dat în spume.
Să fim serioși! Câțiv ani la rând am lucrat, cam 10 zile pe lună, în calitate de director de producție, la tipografia din Odorheiul Secuiesc, unde se imprima o revistă românească de lux. Mă cazam la hotelul din centru, mâncam (o dată pe zi) la orice restaurant aveam chef. E adevărat, unele ospătărițe nu știau decât limba maghiară și când le ceream, spre exmplu, un cotlet la grătar nu-mi puteau oferi altceva decât fleica.

În tipografie, foarte multe unguroaice tinere care, la fel, neștiind nici românește, nici vreo altă limbă străină, nu puteau comunica decât prin gesturi, zâmbete sau onomatopee greu inteligibile. Ne făceam, totuși, treaba și era toată lumea mulțumită. Una dintre șefele de tură, o doamnă mai în vârstă, care se școlise la Sighișoara, mi-a spus că noile generații, care vorbesc acasă exclusiv limba materă, care fac școala exclusiv în limba maternă, care se uită exclusiv la posturi de televiziune din Ungaria suferă de un cumplit complex al izolării. Adică, zicea ea, sunt condamnate să trăiasă numai în secuime, orice aspirație de a migra către zone mai atractive (măcar din punct de vedere financiar), cu populație majoritar română, fiind anulată în primul rând de bariera lingvistică. Am crezut-o, mai ales că mi-a mai spus, aproape cu lacrimi în ochi, că tipografia urma să deschidă un birou la București și că ar fi fost încântată să-și poată trimite fata acolo, dar o condiție esențială pentru transfer era cunoașterea limbii române. Limbă în care fata ei, prin culpa părinților și a bunicilor, nu știa mai mult de două-trei cuvinte…

Dacă această istorie ar trebui să aibă și o morală, vă propun o zicere memorabilă a ministrului nostru de justiție, nea Tudorel din Focșani: Unii spun ce știu, alții știu ce spun! Adică, oricum ai citi-o… iese bine.
 

Cetățeanul calculat

Leave a comment