O dictatură nu se sperie decât de altă dictatură

Toate abuzurile regimurilor dictatoriale au fost parafate, în cele din urmă, de judecători. La căderea unui astfel de regim, toți judecătorii sunt șantajabili. La instalarea unei democrații în locul unei dictaturi, perioada de înlocuire a vechilor judecători cu cadre judecătorești fără sechelete în dulapuri a fost numită tranziție.
Ce s-a întâmplat, la noi, în prima fază a tranziței? Noile partide de guvernământ au folosit judecătorii șantajabili pentru a-și proteja intersele politice. Interesele, abuzurile și corupția. Am avut, astfel, un nou tip de dictatură. Partidele de guvernământ deveneau partide-stat.
După 2007, integrarea noastră în UE s-a lovit, în primul rând, de dictatura partidelor-stat. De aceea, UE a fost pusă în situația de a-și încălca propriile tratate atunci când a creat MCV și DNA pentru a demantela corupția politică, extrem de bine consolidată în intervalul 1990-2007.

După câțiva ani, în 2014, la capătul mandatelor Băsescu, am avut prilejul să constatăm că în locul dictaturii partidelor-stat se instalase o dictatură nouă, a procurorilor, sprijiniți de deep state. O dictatură veche cedase în fața abuzurilor uneia noi.
Acum, la noi, este căutat un punct de echilibru al pendulului. Puțini nu sunt sceptici. Unii cred că va reveni dictatura partidelor și aleg să apere republica procurorilor. Alții consideă că numai politicul este legitim să facă tranziția de la dictatura deep state la o veritabilă independență a Justiției.

Câți nu suflă și în iaurt? Care independență? Încă avem prea mulți judecători șantajabili. Să dăm numirile de șefi de parchete la CSM? Dar CSM tocmai s-a rupt în două, dovedind o instabilitate care fusese bine mascată. Să le dăm la Parlament? Nu vom înlocui o instabilitate cu alta? Să le lăsăm la președinte? Nu vom sprijini, astfel, continuitatea deep state?
Punctul de echilibru al pendulului care ne-a dus de la o dictatură la alta pare greu de stabilizat. Să acceptăm noi formula de politizare (soft) a Justiției? Societatea pare a se opune acestei tendințe, preferând dictatura celor puțini (procurorii) unei dictaturi a celor mulți (activiștii de partid).

Ce lipsește acestui moment crucial este conștientizarea deplină a faptului că multe cadre judecătorești au pus în dulapuri schelete noi, datorită impunității asigurate de deep state, ceea ce le face să fie în opoziție dură cu o nouă fază a tranziției care și-ar propune să ridice acea impunitate a magistraților.
Ce prisosește acestui moment este teama factorului extern (proprietarul capitalului din România) că după republica procurorilor nu va veni o reală independență a Justiției, ci va reveni câte ceva din intervalul 1990-2007, când bunul plac al partidelor făcea legea.
Dictatura partidelor a fost speriată de republica procurorilor. Cine ar putea speria dictatura acestor avocați ai statului? Să nu uităm, însă, că regimul Băsescu nu a depolitizat Justiția, ci doar a depesedizat-o. Abia ieșirea fostului președinte din joc a permis depedelizarea ei. Așadar, dictatura procurorilor a devenit completă numai după 2014.

Cetățeanul binomizat

Leave a comment